Avantajele si dezavantajele faptului de a fi pieton in Bucuresti!

Sunt pieton! M-am nascut intr-un oras mic, pe care puteai sa-l parcurgi fara probleme de la un capat la celalalt fara a fi nevoit sa apelezi la mijloacele de transport in comun. Prin liceu, pasiunea de a fi pieton s-a transformat in distractia de sambata seara. In serile cu pricina, ieseam cu prietenii in oras si faceam “patratelul”, unu, doua, trei, cat aveam chef. Orice locuitor care se respecta din Piatra Neamt stie ce inseamna “PATRATELUL”. Pentru restul, am sa explic, “patratelul” este locul de promenada din Piatra Neamt care uneste patru puncte “strategice” ale orasului: Hotelul Ceahlau de teatru, teatrul de Casa de Cultura, Casa de Cultura de Muzeul de istorie si, in fine, Muzeul de istorie de Hotelul Ceahlau. Cele patru puncte unite formeaza un patrat imaginar, sau… o figura geometrica asemanatoare patratului… Cand am venit la Bucuresti a trebuit sa ma dezvat de mersul pe jos, cel putin pentru o perioada, pana m-am prins cum e cu orientarea prin Bucuresti… Apoi, am prins curaj si am inceput sa strabat Bucurestiul la pas, in masura in care imi permitea timpul, sau… cat ma tineau picioarele. In Bucuresti, simpla placere de a merge pe jos s-a transformat intr-o experienta spirituala si spiritualizanta. Mergand pe jos prin capitala, intelegi mai bine, printre altele, spiritual poporului de care apartii. De exemplu: un sac menajer plin cu gunoi, ohihnindu-se innocent la parterul vreunui bloc, ma trimite cu gandul la o gospodina temperamentala care, enervandu-se ca sotul nu face nimic in casa, si implicit nu duce niciodata nici macar gunoiul, s-a gandit sa isi rezolve “original” problema, aruncand gunoiul pe geam. Bine ca nu s-a aruncat ea… ca tot am impresia in ultima vreme ca s-a deschis sezonul in Romania la… “saritul de pe geam sau de la balcon”. Apropo de temperament, de nicaieri de altundeva nu poti observa mai bine cat de temperamentali sunt soferii bucuresteni, decat de pe trotuar. Cei care merg pe jos, stiu foarte bine ca, uneori, din cauza ca trotuarul devine brusc o parcare in toata regula, trebuie sa o iei catinel pe strada, adica pe carosabil, adica pe spatiul care tie, pietonului, iti este absolut interzis, si in acest fel, te expui la interjectiile, invectivele si injuraturile care vin incredibil de cursiv si de amenintator de la soferii deranjati ca li se incalca teritoriul intr-un mod atat de revoltator. Si asa… imi aduc aminte de primele mele ore de conducere, cand, neavand niciodata prezenta de spirit de a frana la semafoare, ma trezeam mereu cu botul masinii la jumatatea zebrei. Credeti ca ma injura cineva? Nicidecum! O data mi s-a strigat de pe trotuar: “Asa! Cu tupeu! Sa fii prima mereu!” Era un pieton care se amuza copios de nepriceperea mea in ale sofatului. De aici am tras concluzia ca pietonii sunt mult mai intelegatori decat soferii, ca au mai mult umor si sunt mai creativi si mai dezinvolti decat multi dintre conducatorii auto. Privind in urma cu doar cateva saptamani, la vremurile cand trotuarele se transformasera in patinoare, iar turturii ca de sticla atarnau periculos de aproape orice cladire, ma gandesc de ce performante uimitoare eram in stare eu si colegii mei pietoni. Reuseam sa imi distribui cu mult talent atentia privind vioi si alternative, sus-jos, astfel incat sa evit vreo tranta dureroasa pe gheata necrutatoare si sa ma asigur in acelasi timp ca nu cedeaza vreun turture de sus care ar fi putut sa-mi sectioneze scafarlia cat ai clipi din ochi. Privindu-i atent pe ceilalti, cum se chinuiau sa se mentina in echilibru pe gheata si ce bine reuseau unuii dintre ei sa o si faca, ma gandeam ca s-ar fi putut organiza competitii cu premii de mers pe trotuarul inghetat. Ar fi fost o chestie absolut originala pentru Bucuresti, si astfel am fi transformat un calvar de zi cu zi intr-o activitate ce implica ceva mai mult “fun”. Revenind insa voi trage niste concluzii din randurile de mai sus, si anume: mersul pe jos iti ascute simturile (mai ales simtul echilibrului), iti fortifica musculatura, iti educa atentia distributiva si iti creste increderea in fortele proprii. Caci… dupa ce treci de o portiune dintr-asta stresanta, cu multa gheata pe jos si multi turturi stralucitori pe sus, mai ca-ti vine sa strigi un Yupiiiiiii!!!! plin de optimism si sa te simti, macar pentru o clipa, ca un adevarat invingator. E adevarat, ca sa ajungi sa te bucuri cu adevarat de micile realizari din viata de pieton trebuie sa treci mai intai si prin experiente mai putin placute. Eu de exemplu, am facut greseala intr-o iarna, din cauza ca ningea foarte tare si era si foarte frig, de a-mi indesa caciula atat de tare in cap, incat nu mai puteam privi decat in jos, campul vizual fiindu-mi in acelasi timp inadmisibil de mult redus. Am crezut ca e suficient sa vad pe unde calc pentru a fi in siguranta pe trotuar. Acest mod de a gandi s-a dovedit ulterior a fi total GRESIT! Dupa cativa metri parcursi in acest fel fara probleme, m-am pomenit cu o durere acuta de cap provocata de faptul ca dadusem cu acesta, adica cu capul de un panou publicitar amplasat strategic in mijlocul trotuarului undeva pe langa Primaria Capitalei. De atunci am invatat ca placerea de a fi pieton implica uneori pericole neprevazute si ca deci, e mai bine sa fii mereu cu ochii in patru oricat de greu ti-ar fi, atata timp cat te afli pe trotuar. Un alt lucru pe care l-am invatat de cand sunt pieton in Bucuresti este cel legat de felul cum trebuie sa te porti cu cainii vagabonzi. Cand se ia vreunul dupa tine, il lasi sa te miroase, vorbesti cu el si te rogi la Dumnezeu sa gaseasca ceva mai “apetisant” decat tine. La mine metoda a dat rezultate si pot sa declar mandra ca de aproape 10 ani de cand sunt in Bucuresti nu m-a “gustat” niciun caine comunitar, desi… au existat si incidente neplacute. Intr-o zi, s-a luat un maidanez dupa mine. L-am lasat sa ma miroase, am vorbit cu el si totul a decurs normal. Cand insa o “gasca” de vreo sapte dulai neprietenosi l-a observat pe “partenerul meu de drum”, am inceput sa ma indoiesc ca voi iesi teafara din “ecuatie”. M-am adresat asadar pe jumate’ moarta de frica si numai cu jumate’ de voce functionala primului trecator barbat pe care l-am zarit si i-am spus ca mi-e “cam” frica. Barbatul, sigur pe el, a inceput sa se rasteasca la caini, le-a zis cate-n luna si in stele si i-a pus pe fuga. M-am bucurat atunci constatand ca in Bucuresti exista pietoni pe care te poti baza… Pietonul roman e asadar saritor, solidar, dornic sa ii ajute pe pietonii asemeni lui si… mai presus de toate… curajos..Se observa astfel ca simplul fapt de a fi pieton iti aduce o gramada de beneficii: faci miscare, respiri aer (nu pot spune aer curat, dar totusi e aer), gandesti, faci exercitii de adaptare, inveti sa supravietuiesti, sa fii mai tolerant, te minunezi de minunata natura umana, te spiritualizezi… Mersul pe jos in Bucuresti iti ofera multe raspunsuri la intrebari pe care altfel nu ti le-ai pune niciodata si te face sa-ti pui intrebari la care probabil, nu vei gasi niciodata raspunsuri: de ce atarna tot felul de lucruri de prin copaci (textile, bucati de plastic, gunoi), de ce stau pubelele ecologice pe trotuar orientate cu fata spre strada, de ce zac atatea gunoaie tolanite pe spatiile verzi din moment ce tot avem atatea pubele ecologice, de ce au disparut pe alocuri trotuarele sau de ce e atat de greu uneori sa fii pieton? Dar toate astea aproape ca nu mai conteaza atunci cand te gandesti cat de puternic devii exersand zilnic postura de pieton pe strazile din Bucuresti, pentru ca vorba filosofului, tot ce nu te doboara, te face mai puternic…