Pelicula Anna Karenina in regia lui Joe Wright are premiera in cinematografele de la noi, astazi, 14 decembrie. Forţa nemuritoare a romanului lui Tolstoi este rezumată de regizorul Joe Wright astfel: “fiecare încearcă într-un fel să înveţe să iubească.”
Keira Knightley, care are rolul Annei, spune şi ea: “Povestea este una care rezonează cu noi, cei de azi, pentru că oamenii năzuiesc în continuare la ceva ce nu pot avea, înfruntând şi azi blocajele şi regulile sociale, şi au în continuare dificultăţi în a-şi exprima sentimentele unii faţă de alţii.”
Wright spune: “Am citit romanul şi am simţit că mi se adresa mie, exact în momentul în care mă aflam atunci în viaţă. Speri că eşti ca unul dintre personaje, dar apoi îţi dai seama că eşti mai degrabă asemenea altui personaj; toate personajele sunt extrem de veridice şi extrem de apropiate nouă.”
Wright a fost cel care i-a abordat pe colaboratorii săi Tim Bevan şi Eric Fellner, producători şi şefi ai companiei Working Title Films, pentru a le expune potenţialul unei ecranizări a romanului Anna Karenina având-o ca protagonistă pe Keira Knightley, o colaboratoare obişnuită pentru filmele acestora.
“Romanul e unul din cele mai importante şi e o poveste de dragoste care a mai fost adaptată înainte, aşa că aveam nevoie de cineva care să vină cu ceva nou.”, spune Bevan. Scenaristul şi dramaturgul Tom Stoppard, laureat cu Oscar, era singurul pe care Wright îl avea în vedere ca să adapteze acest roman clasic.
Stoppard recunoaşte că îşi dorea şi el acest lucru: “E adevărat că mă consider în primul rând un dramaturg, dar îmi place să lucrez la filme între două piese de teatru, iar un proiect regizat de Joe Wright este unul extraordinar de promiţător, când vine vorba de ecranizat un roman.”
Bevan spune: “Tom a citit romanul şi a văzut diverse miniserii sau versiuni anterioare de filme, inclusiv una in ruseşte. Am observat că adaptările precedente se concentrau mai ales pe Anna, deşi romanul are şi povestea paralelă a lui Levin, şi ne-am dat seama că evoluţia lui îmbogăţeşte naraţiunea. Romanul e o tapiserie luxuriantă care descrie înalta societate din Rusia acelei vremi. Ian McEwan, autorul romanului Atonement, mi-a spus o dată că el consideră că povestea dintre Levin şi Kitty e cea mai mare poveste de dragoste din literatură.”
Împreună cu Stoppard, Wright a explorat fiecare fir narativ al poveştii: “A fost o şansă extraordinară să învăţ de la un maestru. Pentru mine, fiecare film e o oportunitate de a învăţa. Tom este expert în istoria şi cultura rusă; amândoi am simţit că putem afla mai multe despre Anna, Levin şi celelalte personaje dacă explorăm mai adânc iubirea din societatea Rusiei Imperiale din 1870. M-am mai gândit şi la filmele lui Robert Altman, cu tehnica lui desăvârşită de a întreţese firele narative. Noi am ales două fire narative care se învârt unul în jurul celuilalt, înfăţişând un portret al comunităţii din film.”
Bevan spune: “Şi eu şi Eric ştim, din experienţa noastră de ecranizări, că nu ai cum să transferi lungimea şi amploarea unui roman în durata unui film. Dar, în 130 de pagini, scenariul lui Tom a surprins minunat esenţa romanului, fără să compromită personajele sau povestea, şi punând în evidenţă tema principală, iubirea în toate formele ei.”
Stoppard dezvoltă: “Avem iubire, iubire de mamă, iubire de copil, iubire de frate, iubire carnală, iubire de Rusia, şi tot aşa. Cuvântul “iubire” este esenţa cărţii, dar şi a filmului nostru. Am decis să nu includ în scenariu acele părţi care vorbesc despre altceva. Am decis să onorăm scopul principal al cărţii.”
Până în primăvara lui 2011, scenariul era gata şi se căutaseră deja locuri de filmare în Rusia şi Marea Britanie. Bevan îşi aminteşte: “Am mers la casa lui Tolstoi, de lângă Moscova, după ce am luat un tren de la St. Petersburg, în mijlocul iernii şi a fost o călătorie extraordinară care ne-a făcut pe toţi să înţelegem mai bine propria călătorie a Annei.”
Dar Wright şi-a dat seama că vrea să ducă ecranizarea într-o nouă direcţie şi nu să regizeze încă o nouă adaptare în siajul celor precedente. Aşa că, înainte cu două luni înainte de prima dublă, regizorul a luat o decizie îndrăzneaţă, şi anume aceea de a avea o abordare mai teatrală a spectaculoasei poveşti de iubire.
“Ideea mi-a venit când mi-au căzut ochii pe un pasaj din cartea lui Orlando Figes, din 2002, “Natasha’s Dance: A Cultural History of Russia”, în care autorul descria membrii înaltei societăţi din Rusia ca trăindu-şi vieţile ca pe o scenă. Ideea lui Figes era că Rusia a suferit dintotdeauna o criză de identitate, nefiind sigură dacă e parte a estului sau a vestului. În perioada din roman, ruşii deciseseră că sunt clar parte a Europei de Vest, şi că îşi doreau să fie culturalizaţi precum în Franţa.”
Astfel, conceptul a luat formă şi s-a cristalizat. Pentru a prezenta cercurile înaltei societăţi din acea perioadă, Wright a decis ca “acţiunea să aibă loc într-un teatru aflat într-o stare de eleganţă în declin, care să fie o metaforă a societăţii ruse de atunci, putredă la interior. Dar, în acelaşi timp, aveam să păstrăm adaptarea lui Tom, cu povestea care se desfăşoară indiferentă la artificiile care o înconjoară.”
“Producătorii au avut încredere în mine, dar persoana de care îmi era cel mai teamă era Tom, care scrisese un scenariu care era perfect şi care era amplasat aşa cum îl văzuse el. La început a fost neliniştit, dar ne-am înţeles, până la urmă. I-am luat textul şi l-am transpus din locaţiile reale în locaţiile stilizate. Am filmat fiecare acţiune şi fiecare cuvânt din scenariul său. Levin îşi desfăşoară povestea în lumea reală, pe când odiseea Annei e închisă în acel teatru. ”
De fiecare dată când pregăteşte un film, regizorul Joe Wright e cunoscut pentru faptul că se înconjoară de colaboratori frecvenţi, oameni extrem de talentaţi, atât din spatele camerelor de filmat, cât şi din faţa acestora. Sunt profesionişti care formează o familie, vitală lui Wright pentru desăvârşirea procesului de creaţie.
Aşadar, ANNA KARENINA marchează a patra colaborare cu Bevan şi Fellner, de la Working Title Films, a treia colaborare cu producătorul Paul Webster şi cu actriţa din rolul principal, Keira Knightley. Din aceeaşi echipă fidelă lui Wright mai fac parte scenografa Sarah Greenwood şi decoratoarea de platou Katie Spencer (care au lucrat şi la cele două filme Sherlock Holmes), creatoarea de costume Jacqueline Durran (Tinker, Tailor, Soldier, Spy), designerul de coafură şi machiaj Ivana Primorac (Hanna), editorul Melanie Ann Oliver (Jane Eyre), compozitorul Dario Marianelli, care a câştigat un Oscar pentru Atonement, directoarea de casting Jina Jay şi directorul de imagine Seamus McGarvey, care a fost nominalizat la Oscar pentru Atonement şi care a filmat blockbusterul Avengers.
Anna Karenina a fost un efort de producţie uriaş; a fost filmat pe parcursul a 12 săptămâni cu 100 de decoruri diferite, cu 240 de scene şi peste 83 de roluri vorbite. De aceea, echipa de producţie a trebuit să funcţioneze ca o maşinărie impecabil pusă la punct.
Wright a organizat audiţii care s-au desfăşurat pe parcursul a mai multor săptămâni, iar Tom Stoppard a venit într-o zi pentru a le vorbi actorilor despre tema filmului – iubirea, dar şi despre cultura rusă a acelor vremi. Actorii au avut chiar şi un seminar cu Orlando Figes, care i-a ajutat mai bine să-şi înţeleagă personajele şi lumea în care trăiau.
În plus, actorii au luat lecţii de dicţie, dar şi de călărie sau mânuire a armelor. Cu ajutorul regizorului şi al coregrafului, actorii şi-au pus la punct scenele de dans, dar şi mişcările individuale.
Actorilor li s-au alăturat figuranţi de origine rusă care trăiesc în Marea Britanie: “Înainte de a începe filmările am pus anunţuri în ziarele de limbă rusă prin care căutam figuranţi vorbitori de limbă rusă. Credeam că vor fi 200-300 de oameni, dar, spre marea noastră surprindere, în duminca respectivă ne-am trezit cu peste 1000 de oameni; am vorbit cu fiecare pe rând, au fost minuat de deschişi. Aşa că în film apar foarte mulţi ruşi care ne-au ajutat să conferim filmului autenticitatea pe care o căutam.”
Cu o viziune atât de îndrăzneaţă asupra poveştii, regizorul avea nevoie ca şi actorii să fie capabili să îmbrăţişeze conceptul teatral şi să joace fără să acorde atenţie artificiilor din jurul lor. Keira Knightley spune: “M-a entuziasmat această abordare; Joe m-a chemat la el la birou, mi-a arătat desene şi mi-a explicat despre e vorba. M-a captivat din prima!”
Odată ce actriţa principală a stabilit tonul, restul distribuţiei a trebuit să se ridice la acelaşi nivel. Producătorul Paul Webster spune: “Au luat textul şi abordarea lui Joe în serios. Nu trebuia să fie niciun fel de conştiinţă de sine personală sau vreo justificare postmodernă a poveştii.”
Jude Law remarcă: “Aceştia sunt oameni care trăiau într-o societate unde pot să joace jocuri sociale ciudate fără să fie stânjeniţi de simţul realităţii. Joe a creat un mediu în care noi am putut să intrăm.”
Pentru rolul principal, Wright nu a ezitat un moment; a ştiut că actriţa perfectă e Keira Knightley. Actriţa a recitit romanul şi a descoperit că Anna Karenina are şi o parte întunecată. Am discutat mult cu Joe şi ne-am pus chiar întrebarea dacă Anna e o eroină sau o anti-eroină… ANNA KARENINA a devenit cel mai dificil proiect de-al meu; am ştiut că a trebuit să am grijă să nu o fac prea “cumsecade”.
Pentru rolul soţului Annei, Jude Law era, iarăşi, alegerea ideală: “A fost un act de curaj din partea lui Jude că a acceptat să joace rolul unui bărbat mai în vârstă. A intrat cu totul în pielea personajului.” Actorul explică: “Karenin are o poziţie înaltă în guvern, şi e concentrat numai pe funcţia sa, la care se pricepe foarte bine. Are un cod strict de onoare şi loialitate, şi nu îşi exteriorizează şi nu e spontan cu sentimentele sale, nici măcar în intimitatea căminului său, cu familia sa. Indiscreţia soţiei sale îi pune în pericol nu numai căsnicia, ci şi întregul edificiu al înaltei societăţi ruse. Pentru mine, Karenin era pregătit să fie înşelat; din momentul în care îşi dă seama că e posibil să i se întâmple aşa ceva, pune la bătaie tot ce poate pentru a-şi salva căsnicia, dar nu pasiune şi romantism, pentru că nu poate. Nu neapărat pentru că nu le are în adâncul sufletului, ci pentru că aşa a fost educat.”
Aaron Taylor-Johnson se afla, de asemenea, pe lista lui Wright, pentru rolul contelui Vronsky. Când regizorul a organizat testul de cameră al tânărului actor împreună cu Keira Knightley, a văzut că acesta “avea capacitatea de a intra în rol; era pe cât de seducător, pe atât de sensibil.”
La rândul său, Taylor-Johnson a fost extraordinar de impresionat de partenera sa de joc: “Nu am văzut pe nimeni niciodată să se pregătească atât de intens ca ea. Exemplarul ei din Anna Karenina avea stickere aranjate pe culori, şi compara tot timpul scenele din carte cu cele din roman. Ştiu şi că a stat de vorbă cu oameni care au trecut prin experienţe similare cu ale Annei. Ca actor, te provoacă să dai tot ce ai mai bun în tine, iar ea te sprijină sută la sută, chiar şi atunci când eşti la prim-planul tău, nu al ei.”
Pentru povestea paralelă a iubirii lui Levin pentru Kitty este mult mai inocentă decât cea a Annei pentru Vrosnky, dar tot e nepotrivită în ochii societăţii. Actorul Domhnall Gleeson a participat la audiţii pentru rol, dar, până nu s-a aflat la şedinţa de lectură, realizatorii nu au realizat pe deplin potenţialul său. Gleeson spune despre Levin: “Levin are o concepţie foarte pură despre iubire; ţinteşte la idealul absolut, ceea ce nu e întotdeauna compatibil cu viaţa reală. El alege să trăiască departe de “teatrul” din Moscova, departe, de fapt, de lumea reală, în afara acelei societăţi sofisticate. Astfel, e prins între două lumi – cea a artistocraţiei şi cea a şerbilor care îl slujesc la moşie. El încearcă să stabilească o legătură cu femeia pe care o iubeşte în lumea ei, care îi e străină lui, dar cei doi chiar au afinităţi reale. Asta înseamnă pentru el că trebuie să facă efortul să o atragă pe Kitty în lumea lui.”
Kitty e interpretată de actriţa suedeză Alicia Vikander, aflată la primul ei rol în limba engleză. Pregătirea ei de bază, cea de balerină, a ajutat-o enorm pentru a obţine acest rol: “Am lucrat intens împreună cu Domhnall cu coregraful Sidi Larbi Cherkaoui pentru a intra în pielea personajelor. Conta enorm felul în care Kitty ieşea sau intra într-o încăpere, spunea multe despre trăirile ei.”
Pentru rolul fratelui protagonistei, Oblonsky, realizatorii l-au cooptat pe Matthew Macfadyen, laureat cu BAFTA. Actorul spune: “Oblonsky este un incorijibil; e dezarmant de direct şi aduce umor şi căldură poveştii în eforturile lui de a-i ajuta pe cei dragi lui. E genul acel de om care devine sufletul petrecerii. Apreciază plăcerile vieţii, sexul, băutura, mâncarea. Nu-şi pierde timpul cu introspecţii, dar nici nu e un om rău. Mi-a plăcut enorm să joc acest rol, mai puţin mustaţa pe care a trebuit să mi-o las să crească…”
Kelly Macdonald, laureată cu Emmy, este Dolly, soţia lui Oblonsky şi cumnata Annei: “Dolly e măritată cu un bărbat pe care îl adoră; pasiunea ei e familia, şi e mereu gravidă. E absolut mulţumită cu viaţa pe care o duce înainte de a afla că soţul o înşeală cu femeia care ar fi trebuit să aibă grijă de copiii ei. Din acel moment îşi dă seama că a fost făcută de râs, iar relaţia cu Anna, pe care o admiră şi la care ţine ca la o soră, o ajută foarte mult. Într-un final, Dolly nu are curajul să procedeze ca Anna; îşi iubeşte soţul, aşa că se resemnează.”
Decorul spectaculos a fost construit de la zero; iniţial, realizatorii se gândeau la teatrul Alexandra Palace, din Londra, dezafectat, dar şi-au dat seama că aveau nevoie de un decor pe care să-l poată avea sub control total. Inspiraţia a fost parte personală, parte estetică. Wright explică: “Aveam nevoie de un decor care să găzduiască o imagistică extrem de bogată. Conceptul era acela al unei societăţi aflată în decădere, în decompunere. Le plăcea poleiala aurită, dar totul era fals şi superficial.” Paul Webster spune şi el: “Abordarea lui Joe depăşeşte limitările şi se întoarce la originile filmului, când distrincţiile dintre film şi teatru erau neclare; filmul era “teatrul din vis”. Wright mai spune: “Estetic, cred că acest film e cel mai aproape de educaţia mea. Am crescut în familie cu teatrul de păpuşi făcute manual şi această idee se regăseşte în acest film.”
Interiorul imens al teatrului a fost construit în studiourile Shepperton, din Marea Britanie, pe platoul C, acolo unde s-au filmat scenele din perioada de război din Atonement. Responsabili cu construcţia şi decorarea au fost Niall Moroney şi Nick Gottschalk. Pentru patinoar, echipa a adus compania care se află în spatele showului de televiziune Dancing on Ice, versiunea britanică. Stilul vizual a fost conceput de regizor împreună cu directorul de imagine Seamus McGarvey, mergând pe ideea că personajele nu conştientizează existenţa lor în interiorul acestui mediu.
Webster mai spune: „Pentru că scena e cea a unui teatru franţuzesc, secvenţa se desfăşoară oarecum ca o farsă franţuzească.”
Keira Knightley spune: “Conceptul lui Joe e genial. Simţi schimbările de spaţiu şi, cu toate acele schimbări de decor uiţi repede că eşti într-un teatru. Pe de altă parte, pentru că e un teatru, ştii că realitatea e suspendată acolo, şi aşa accepţi orice e descris acolo.”
O a doua versiune a scenei de teatru, de data aceasta la dimensiune mai redusă, a fost construită la Didcot Railway Centre, în Oxfordshire; acolo se întâlneşte Oblonsky cu mama şi cu sora lui, când acestea coboară de pe scenă pe peronul de tren.
În afara teatrului se află integral lumea lui Levin, cu moşia lui din Pokrovskoe, unde aceste munceşte pământul alături de servitorii lui. Scenele de interior se petrec tot pe platou, dar exterioarele sunt filmate în sudul Angliei.
Directorul de imagine spune: “ANNA KARENINA a fost filmat cu lentile anamorfice, care cer puţin mai multă lumină, iar noi am folosit unele lumini pe stil mai vechi, cu tungsten.” Iluminarea teatrului a fost făcută cu macarele, ceea ce a cerut un operator dedicat acestei operaţiuni care să controleze luminile după indicaţiile lui Wright şi McGarvey. Aşa cum procedaseră şi la Atonement, realizatorii au folosit pe post de filtre ciorapi Christian Dior, pentru a obţine un efect de strălucire. McGarvey explică: “Am optat, apoi, să folosesc şi un alt tip de filtru, tip plasă, care dă senzaţia de distanţă, e un pic ceţos, dar ajută să creezi acel aer de pictură.”
Renumit pentru provocările pe care şi le asumă, Wright a preferat ca efectele vizuale să fie create cu camerele de filmat şi cu decorurile, decât să fie create pe calculator, în postproducţie.
Creatoarea de costume Jacqueline Durran spune că, deşi filmul e plasat în secolul al 19-lea, regizorul i-a cerut ca stilul să fie apropiat de cel al anilor 1950, dar să păstreze siluetele anilor 1870, aşa că a apelat la stilul luxos al unor celebre case de modă din Franţa, precum Balenciaga şi Dior, iar costumele personajelor masculine s-au inspirat din uniformele militare ţariste ale finalului de secol al 19-lea.
Teatralitatea filmului l-a impulsionat pe Joe Wright să folosească muzica şi coregrafia cu şi mai multă imaginaţie şi mai des decât într-un film tradiţional. Secvenţele care nu implicau dansuri au fost lucrate cu coregraful Sidi Larbi Cherkaoui, care a lucrat strâns atât cu regizorul, cât şi cu compozitorul Dario Marianelli. Acesta din urmă a fost implicat în procesul de producţie al filmului chiar dinainte de a se începe filmările, mai mult decât în faza de postproducţie, aşa cum se întâmplă de obicei. Wright remarcă: “În acest film, muzica a fost planificată să fie clar vizibilă, fie că era în scene de dans, sau cu muzicieni, sau cu cântăreţi. A fost nevoie ca muzica să fie pregătită înainte pentru a permite actorilor să înveţe coregrafia, să mimeze instrumentele, iar pentru câtăreţi să înveţe replicile. Astfel, muzica ajută enorm actorii să intre în stare, să-şi şlefuiască interpretarea.”
Sursa: RoImage
Comentarii recente