Dacă la nivel economic globalizarea înseamnă potrivit Băncii Mondiale „libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”, cu alte cuvinte, desfiinţarea graniţelor economice, iar la nivel de marketing globalizarea se traduce prin apariţia unor pieţe internaţionale pentru bunuri de consum, reuşindu-se astfel vânzarea aceloraşi produse prin campanii de publicitate similare, unor persoane ce aparţin unor culturi total diferite, vom încerca să vedem în rândurile de mai jos dacă în plan cultural globalizarea are efecte pozitive sau dimpotrivă, asupra evoluţiei indivizilor care nu mai trăiesc orientaţi numai spre propria cultură ci interacţionează tot mai dinamic cu o multitudine de culturi pe care încep să le copieze sau să le imite. Dacă în unele cazuri imitarea culturilor vecine se face de bună voie, ca urmare a unui soi de plictis global de care pare să sufere societatea contemporană, există şi situaţii în care indivizii sunt invitaţi să renunţe la tradiţiile seculare pe care le-au moştenit din tată-n fiu şi să adopte nu noi tradiţii, ci norme, pentru că se pare că în societatea care se apropie de apogeul globalizării nu tradiţiile şi obiceiurile ne vor defini, ci normele. Din moment ce globalizarea la nivel economic aduce o uniformizare a circulaţiei banilor, astfel încât ţările sărace să se ridice din mizerie graţie banilor investiţi aici de ţările super-industrializate, atunci e de la sine înţeles că avantajele nu pot veni singure, ele sosesc braţ la braţ cu o serie de dezavantaje, ca cele de ordin cultural de exemplu.
Norme noi vs. tradiţii vechi
La o primă privire asupra fenomenului de globalizare culturală, s-ar părea că nu e nimic rău în a împrumuta obiceiuri şi sărbători cunoscute pe mai multe meridiane. Să luăm exemplul Bucureştiului care începând cu anul 2004 a încetăţenit şi el sărbătoarea nopţilor albe, intitulată Noaptea Muzeelor, în cadrul căreia locuitorii capitalei pot vizita pe parcursul întregii nopţi muzeele din Bucureşti şi pot participa la diferite evenimente culturale, precum concerte, expoziţii de artă şi piese de teatru, toate acestea fiind accesibile publicului în mod gratuit. Cine ar putea să conteste încetăţenirea la noi a unei sărbători care acum, când nimeni nu mai are cu adevarăt timp de cultură, aduce publicului un plus de cunoaştere. Puţini ştiu însă că sărbătoarea îşi are originea la Sankt Petersburg, unul dintre cele mai nordice oraşe ale lumii, fostă capitală a Imperiului Rus timp de 200 de ani şi important centru cultural european astăzi. Dat fiind faptul că aici zilele lungi de vară sunt întrerupte doar de câteva ore de amurg, neexistând noapte propriu zis, ruşii au început să serbeze acest fenomen natural prin serbări care durau de la jumătatea lunii mai până la jumătatea lunii iulie. Timp de două luni aici aveau loc tot felul de concerte, carnavaluri şi manifestări culturale cu care ruşii îşi umpleau… ziua de peste noapte. Turiştii care au participat la aceste menifestări din cadrul Festivalului Nopţilor Albe de la Sankt Petersburg au fost atât de încântaţi de frumuseţea sărbătorii încât au dorit o sărbătoare similară şi la ei în ţară. Aşa se face că astăzi Nopţile Albe se sărbătoresc pe toate meridianele lumii, devenind o tradiţie la: Bucureşti, Paris, Roma, Berlin, Montréal, Toronto, Madrid, Lima, Moscova etc. Privind lucrurile astfel, nu-ţi mai rămâne decât să strângi globalizarea în braţe şi să îi spui bine ai venit! Din păcate nu toate noutăţile cu care vine ea în valiză sunt la fel de roz. La polul opus se află, cu riscul de a deveni macabră, obiceiurile legate de înmormântare la noi, care, începând cu acest an, vor fi înlocuite total, pentru că aşa cer normele Uniunii Europene. Aşadar începând cu 2010 înmormântările româneşti se vor face dupa litera legii, mai precis legea 529/2009, adoptată anul trecut de Senat, care îi obligă pe antreprenorii de pompe funebre să organizeze pentru clienţii lor înmormântări ecologice. Asta înseamnă sicrie cu grosimea minimă de trei centimetri şi epuratoare pentru filtrarea aerului. În plus, hainele decedatului trebuie să fie biodegradabile, pantofii din carton, iar salteaua din sicriu trebuie să fie absorbantă pentru a reţine lichidele care ar putea polua pânza freatică. Dincolo de aceste măsuri eco dispare tradiţia priveghiului mortului timp de trei zile la domiciliu, aşa cum am fost obişnuiţi sute de ani la rând, decedatul trebuind depus la capelă. Bocitoarele dispar şi ele odată cu noile norme, acestea nemaifiind acceptate. De asemenea transportul mortului se va face cu maşini special omologate, pentru ca totul să corespundă noilor reglementări. Din vechea ceremonie a înmormântării mai rămân valabile deocamdată doar lacrimile vărsate în tăcere la capul mortului şi ţărâna aruncată peste sicriu. Un început timid al erei în care tradiţiile vechi de sute şi poate chiar mii de ani mor, şi sunt înlocuite cu simple norme. Rămân deocamdată în picioare tradiţiile de nuntă, de Bobotează, de Crăciun (cu excepţia ceremoniei de tăiere a porcului), de Anul Nou şi alte câteva care sunt mai puţin cunoscute dar care rezistă în sate uitate de lume ignorând total valul schimbării pe care globalizarea îl aduce cu ea. Văzând aceste schimbări bruşte pe care suntem nevoiţi să le facem peste noapte, ştergând cu buretele o parte din memoria noastră în efortul de a ne adapta la noua lume, încep să îl cred parcă pe acel critic al globalizării care definea fenomenul în termenii următori: „cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă” în timp ce: „omul mondial sau globalizat […] riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă”. Cum nu pot fi însă la fel de pesimistă ca acest critic îndrăznesc să mă mai întreb totuşi dacă se va lăsa oare omul contemporan golit de conştiinţă şi identitate pentru a supravieţui în noile coordonate pe care le capătă lumea. Exemplul francezilor din Provence care supravieţuiesc încă în condiţii optime făcând abstracţie de norme, îmi dau motive să fiu optimistă. Acolo, în câteva sate, oamenii trăiesc în afara sistemului monetar din Zona Euro, menţinându-l pe cel vechi pe care l-au moştenit din tată în fiu. La nici o mie de kilometri distanţa de Paris, localnicii au refuzat Uniunea Europeană şi au menţinut vechea monedă naţională, francul francez, în care se fac toate tranzacţiile financiare din interiorul comunităţii. Sătenii au observat că introducerea monedei euro nu însemna nimic altceva decât preţuri mult mai mari la toate produsele şi cum făcuseră economii de o viaţă
în franci, pe care nu i-au depus niciodată la bancă, s-au hotărât să îi folosească în continuare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu toate acestea, oricât de optimişti am fi, nu putem ignora faptul că situaţia nu va putea continua la veşnicie şi că mica „revoltă” a ţăranilor din Provence va fi în scurt timp dată uitării, şi lucrurile vor evolua şi acolo conform noilor norme…
Vechile obiceiuri… nu se uită niciodată?
În zilele noastre societăţile trăiesc într-o continuă stare de confuzie, părând că sunt într-un proces perpetuu de reconstrucţie a identităţii. Din valul de informaţie care se revarsă peste noi, alegem mereu ceva nou şi aplicăm la propria personalitate reinventându-ne aşa cum credem noi că e mai bine. Din start vechiul devine rău, iar binele îl extragem din noua informaţie. Aşa ajung francezii să se plângă astăzi că micul dejun tradiţional franţuzesc e pe cale de dispariţie, deoarece produsele proaspete de patiserie, tartinele, dulceaţa şi bolul de cafea cu lapte care au constituit sute de ani la rând răsfăţul de dimineaţă al francezilor, nu mai sunt considerate a fi o hrană sănătoasă. Brusc varianta de mic dejun american luat pe fugă, constând într-un bol de cereale şi un suc natural a devenit de preferat în locul celui tradiţional. Deşi nu e cel mai concludent exemplu poate, această atitudine reflectă o stare de lucruri aplicabilă la mai multe culturi. Aşa cum francezii vor să facă ceva pentru păstrarea unei tradiţii aparent banale şi insignifiante, aşa noi, românii ne luptăm pentru menţinerea vechilor meşteşuguri care dispar pentru că tinerii nu vor să le înveţe considerându-le nerentabile. La noi dispar vechile sate tradiţionale cu case din lemn şi uliţe pitoreşti, pentru că tinerii îşi doresc case moderne şi funcţionale chiar dacă acestea contrastează frapant cu peisajul rustic. La noi dispare olăritul, ţesutul, cusutul, transhumanţa, nimeni nu mai e interesat să înveţe să confecţioneze obiecte cioplite în lemn sau împletite din răchită, pentru că raportul muncă-preţ nu mai e rentabil. Şi aşa, odată cu o generaţie de oameni dispar pentru totdeauna tradiţii care au rezistat sute de ani şi care păreau că vor dăinui pentru totdeauna. Tradiţia pare să cedeze locul noilor norme de confort cu care vine în bagaje epoca super-tehnologizării căreia îi aparţinem.
Noua identitate… globală
Urmărind evoluţia lumii în ultimii 50 000 de ani, pe care Alvin Toffler a surprins-o în Şocul Viitorului, nu ne rămâne decât să ne întrebăm câţi ani le mai trebuie popoarelor până când, pierdute în vâltoarea producţiei, îşi vor uita identitatea. Toffler spunea aşadar că în această perioadă s-au succedat în lume 800 de generaţii dintre care 650 au trăit în caverne. „Doar în timpul ultimelor 70 a fost posibil să se comunice în mod eficient între o generaţie şi alta, prin intermediul scrisului. Doar în timpul ultimelor şase, masele au fost capabile să lectureze cărţi tipărite. Doar pe parcursul ultimelor patru timpul a putut fi măsurat cu precizie. Doar pe parcursul ultimelor două au fost folosite motoare electrice. Iar majoritatea copleşitoare a tuturor bunurilor de consum de care ne folosim la ora actuală a fost dezvoltată de generaţia de astăzi”. Din moment ce suntem atât de concentraţi pe producţie, complăcându-ne în neo-sclavagismul modern, de birou, e de la sine înţeles că problemele sensibile ce ţin de cultură şi spiritualitate trec pe planul doi, nu neapărat pentru că nu ne mai pasă ci, pentru că nu mai avem timp de ele. Aşa ajungem să uităm, deşi în contextul globalizării se vehiculează ideea că oamenii devin mai sensibili la diferenţele culturale dintre ţări şi ajung să şi le însuşească în condiţiile în care tranziţia dintr-un loc în altul se face atât de uşor şi interacţiunile culturale sunt atât de frecvente. Uităm pentru că obişnuiţi să călătorim şi să interacţionăm cu oameni diferiţi de noi şi de cultura noastră devenim toleranţi. Suntem conştienţi că trebuie să tolerăm neştiinţa altora, iar greşeli care cu câţiva ani în urmă ne-ar fi scandalizat enorm, astăzi, graţie toleranţei în spiritul căreia am fost educaţi, le trecem cu vederea, ajungând noi înşine să nu le mai considerăm importante. Şi lucrul acesta nu se intâmplă doar la nivelul oamenilor obişnuiti ci „prinde” chiar şi la capetele încoronate. Aşa cum a demonstrat întâlnirea de anul trecut dintre Prima Doamnă a Statelor Unite, Michelle Obama şi Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Deşi protocolul Casei Regale nu permite ca regina să fie atinsă, Michelle a încălcat protocolul respectat cu sfinţenie de sute de ani, punând mâna pe umărul reginei, gest pe care regina i l-a întors cu tandreţe. Poate că şi acesta e un gest care ne transmite discret că e timpul să devenim mai relaxaţi vizavi de vechile obiceiuri, căci lucrurile vor decurge absolut perfect şi fără a face prea mult caz de trecut. Poate că astazi, trăind într-un mix cultural pe care globalizarea l-a adus cu ea, a venit timpul să nu mai existe diferenţe atât de frapante între diferitele culturi. Nu pare paradoxal faptul că într-o eră în care graniţele dintre ţări au fost eliminate există totuşi atâtea constrângeri culturale când tranzitezi o altă ţară şi implicit o altă civilizaţie? Nu cumva următorul pas pe care îl vor face ţările după desfiinţarea graniţelor va fi cel de a desfiinţa diferenţele dintre ele, de orice natură ar fi ele, ajungându-se de comun acord astfel la un soi de identitate globală? În felul acesta lucrurile vor deveni mult mai simple. Nu ne va mai fi frică să criticăm o coridă în Spania sau să vorbim de regimul lui Franco, aşa cum se întâmplă acum deoarece acolo aceste subiecte sunt considerate, încă, tabu. Nu vom mai fi consideraţi idioţi în Japonia în momentul în care vom face un compliment, aşa cum se întâmplă acum graţie unei tradiţii înrădăcinate în Japonia de secole. Şi exemplele ar putea continua, căci obiceiurile diferitelor ţări sunt atât de bizare încât cu greu ai putea da bine „în deplasare” dacă nu te documentezi serios înainte. A mânca supă zgomotos în China reprezintă un compliment adus gazdei, iar nouă europenilor nici prin cap nu ne-ar putea trece că, fiind nepoliticoşi conform codului bunelor maniere de pe Bătrânul Continent, în China am face o impresie deosebit de bună. Văzând cum se bat cap în cap obiceiurile popoarelor şi semnificaţiile lor, nu ni s-ar putea face lehamite de ele la un moment dat, hotărându-ne tacit să renunţăm încet, încet la ele şi la o parte din identitatea noastră? Pare imposibil gândindu-ne la conservatorismul asiatic. Şi de două ori mai exagerat când ne gândim la ţările islamice unde nu ai putea să te descurci fără a citi serios înainte de a le vizita, sau unde ai nevoie de un ghid pentru a face faţă provocărilor civilizaţiei islamice. Sau poate nu e exagerat deloc când ne gândim că trăim într-o societate care contabilizează în momentul de faţă 20 000 de noi religii şi peste 30 000 de confesiuni care se declară creştine. Pe lângă aceste cifre ideea că într-un viitor foarte apropiat englezii şi chinezii vor relaţiona foarte bine, în ciuda educaţiei foarte diferite a celor două naţii referitoare la postura în timpul conversaţiei – englezul deprins cu menţinerea distanţei între el şi partenerul de dialog, iar chinezul învăţat să se apropie exagerat de acesta – nu mai pare atât de revoluţionară. Nu se îndreaptă oare societăţile către o dulce armonizare a diferenţelor culturale care va merge până la o deplină armonie de stiluri, culturi şi tradiţii, toate perfect globalizate, mergând într-o singură direcţie şi toate… cu origini confuze, pierdute undeva în negura vremurilor? Dar poate e prea devreme să răspundem la această întrebare şi atu
nci mă rezum doar la a cădea din nou de acord cu acel critic al globalizării care a redat starea de spirit în care se scaldă parţial societatea în momentul de faţă şi care, poate fi un eventual răspuns la întrebarea de mai sus: „Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului”.
Comentarii recente