Poiana lui Iocan s-a mutat pe Facebook

In facultate am descoperit comunitatile virtuale si am inceput sa ma integrez in ele. Mi s-a parut fascinant cand mi-am facut cont pentru prima oara pe un site de… socializat. M-am inscris, ultima din grupul de prietene REALE caruia ii apartineam, pe noi2, un site care s-a dovedit a fi mult prea trivial pentru mine, prin urmare am renuntat. Insa pentru o perioada destul de lunga socializatul pe noi2 ma prinsese ca un microb. Mi-am facut prieteni virtuali care au devenit reali si cu care mai socializez si azi o data pe an la o bere… Au urmat alte si alte comunitati virtuale in care m-am integrat cu aceeasi sete: HI5, Flixster, Stylehive, Tagged, Netlog si in fine, acum, la 30 de ani, am devenit membra a comunitatii Facebook, unde lumea discuta toata ziua despre te miri ce, doar ca sa primeasca reactii sau doar ca sa discute pur si simplu, caci animalul social din noi nu vrea sa moara… Imi place cum isi lasa oamenii acolo gandurile, ca la CEC, eternitatii. Ne place cum arata probabil gandurile noastre in scris… sau nu stiu de ce o facem… Aseara ma uitam pe CNN si spre surprinderea mea, subiectul era Facebook, mai exact ce tipuri de facebookeri exista. Reportajul era cat se poate de comic caci era exemplificat cu insi care scriu agramat pe Facebook, care scriu intimitati prea mari ca sa le pomenesc, cu filosofi de Facebook, care scriu criptic, astfel incat nimeni nu intelege ce vor sa spuna, cu ciudati si oameni normali de Facebook, care demonstreaza ca deja, se poate face o tipologie umana doar analizand un banal site. Incerc sa inteleg fenomenul si il percep ca pe o metoda de socializare corporatista. Cum din cele 12 ore ale zilei, 10 – 12 le petrecem la serviciu, incepem sa ducem lipsa socializarii, si atunci, ca sa nu se instaleze frustrarea, cautam o metoda sa defulam, si o gasim, bineinteles, pe… Facebook. E clar ca in lipsa unei vieti reale, nevoia de socializare virtuala devine exacerbata, iar Facebook-ul e ideal pentru ca ne ofera posibilitatea de a comunica cu mai multi oameni in acelasi timp si de a primi reactii pe masura nevoii noastre de a ne simti in legatura cu ceilalti. In fiecare zi aflu stiri de la prietenii virtuali de pe Facebook, vad pe unde si-au mai petrecut vacantele, weekend-urile, ce-au mai facut, cu ce se mai lauda, de ce se mai plang, ce probleme existentiale ii mai preocupa si ce solutii primesc de la saritoarea comunitate. Discutiile gen Poiana lui Iocan imi plac cel mai mult pentru ca ne scot putin din latenta. Contin un dram de provocare, o provocare care ne lipseste tot mai mult in viata reala, si atunci cand cineva arunca manusa, punand un subiect pe tava, te simti fericit ca un erou ca esti pe faza si poti sa-ti dai cu parerea, care desi in fond nu conteaza, e a ta si pare cea mai buna. Mie personal Facebook-ul mi se pare ca un bufon, care desi nu e insufletit ma distreaza atunci cand simt nevoia sa iau o pauza. Ma distreaza sibiectele, comentariile, gandurile oamenilor care de cele mai multe ori mi se par comice chiar si atunci cand suna melodramatic si ma bucur ca are succes. Sa ne traiasca bufonul!!!