Câţi dintre noi, tineri studenţi, născuţi cu câţiva ani înainte de revoluţie, ne mai amintim de Epoca de Aur a comunismului? Probabil foarte puţini. Ne amintim doar crâmpee, pentru că la o vârstă atât de fragedă amintirile nu sunt numeroase, iar cele mai multe lucruri le-am aflat fiind povestite de fraţi mai mari şi de părinţi, sau le-am vazut la televizor.
Uneori, ne punem miraţi întrebarea cum învăţau, cum se distrau, ce haine purtau, ce hobby-uri aveau tinerii atunci. Ni se par ca desprinse dintr-un film: numărul matricol, pacheţelul, penarul şi raportorul, costumul de stofă al băieţilor, cămaşa de un albastru spălăcit, cravata grosolană şi bineînţeles şapca, sarafanul fetelor scurtat cu câţiva centimetri, bentiţa căzută purtată ca un colier şi părul strâns la spate. Le-am revăzut în Liceenii sau în Declarţie de dragoste. UTC-iştii, simt nevoia să explic abrevierea, mulţi nici nu o cunosc : Uniunea Tineretului Comunist, cotizau la fondul clasei, colectau maculatură şi plante medicinale, săpau în curtea şcolii şi mergeau în ateliere de traforaj. Orele de dirigenţie, dezideratele de neînţeles ale tânărului care vrea să se facă tractorist sau să se urce pe schele până sus la stele, toceala, comentariile nesfârşite din La Vulturi s-au uitat demult.
La fel s-au uitat jocurile puierile din faţa blocului: jocul pe cartoane cu imagini cu girafe, hipopotami, şi tigri de pe cutiile de chibrituri, elasticul, maţele-ncurcate, 50… 60…70… sutaaaa, cine nu e gata îl iau cu lopata. Pe scara blocului te ameţea mirosul de gem, bulion sau seminţe prăjite, iar în parcarea blocului părinţii, posesori de Dacii sau Trabant îşi marcau spaţiul prin numărul de înmatriculare aferent. Nici măcar acestea nu mai seamană cu numerele actuale (ex. 1B2068). Pentru că benzina se găsea foarte greu, într-o duminică circulau maşinile cu numar par, în următoarea duminică maşinile cu număr impar. Directivele partidului se resimţeau peste tot, atunci când îl vedeai pe miliţianul gras şi asudat cu şapca trasă pe ceafă, când te plimbai în autobuzele (RATA) mirosind a motorină, sau când voiai să cumperi ceva din alimentarele cu miros de cafea şi Dero, unde conservele erau aşezate piramidal sub sloganul Nicio masă fără peşte !
Părinţii noştri au îndurat odată cu regimul, ierni geroase în care căldura din apartamente era inexistentă, au îndurat statul la cozi interminabile la puii vineţi la pungă şi la făina şi zahărul de culoare închisă. Părinţii cu greutate, care lucrau la Comerţul Exterior aduceau copiilor Toblerone şi Coca-Cola, alţii care făceau delegaţii prin ţară aduceau eugenii, atunci erau doar cu cremă de cacao, ciocolată Scufiţa Roşie, glucoză sau pufarine.
Puţinele ore de divertisment la TV îţi ofereau Tezaur Folcloric cu Ion Dolănescu, Teleenciclopedia, muzica uşoară zaharisită a lui Dan Spătaru şi a Mirabelei Dauer, sau derby-urile Steaua – Dinamo. În rest, orele de program erau umplute cu spectacole-mamut de 23 August, cu emsiuni pro-natale, cu pomelnicul de realizări ale tovarăşului şi cu monologurile acestuia care începeau răguşit şi sfârşeau într-un tumult isteric, cu mâna aruncată în aer şi cu mulţimea scandând minute în şir : Uraaa, Uraaa ! Nimeni nu sufla o vorbă despre despre şomaj, prostituţie, despre HIV şi lipsa seringilor sterile, despre sutele de fete care mureau pentru că făceau avorturi şi fetuşii scoşi cu andrele aruncaţi la ghene.
Puştii de altădată nu zappau la infinit canalele de benzi animate. Pif şi Hercule, Ciocănitoarea Woody, Bugs Bunny, Tom şi Jerry declanşau isteria când mama striga de la balcon în tot cartierul “Deseneeee!”. Pastilele de 10 minute de bucurie pentru cei mici difuzate înaintea jurnalului de seară şi matineele de vacanţă erau urmărite cu sufletul la gură. Cum se intersecta cenzura cu ludicul şi inofensivitatea acestor desene ? Uite aşa. Personajul Olive din Popey Marinarul a avut ghinionul să semene cu Ileana Ceauşescu, motiv pentru care a fost exclus de pe ecrane. 101 dalmaţieni, de aseamenea, din cauza ideii de instigare a copiilor de a adopta animale de casă, obicei burghez nasănatos. Tom şi Jerry erau considerate prea violente, iar Betty Boopp era considerată prea trivială cu fusta scurtă şi inimioara aceea de portjartier. Lolek şi Bolek, Mihaela fetiţa blondă cu fundiţe în păr, Mianuel şi Bălănel, reveloţionare pentru că erau singurele desene în care câinele şi pisica erau amici, se aliniau directivelor, însă la începutul anilor ’80 orele de difuzare s-au redus drastic.
Tinerilor de altă dată avea grijă Partidul să le ocupe tot timpul. Timpul liber din cursul săptămânii era “ afectat “ Daciadei şi Cântării României. Noaptea şi la sfârşit de săptămână, tinerii îşi făceau de cap în cluburile studenţeşti. În Bucureşti exista Casa de Cultură Grigore Preoteasa sau ClubA din Regie. Multe trupe îşi leagă originile de Preoteasa, printre care Holograf, Timpuri Noi, Voltaj. Vara tinerii erau la ştrandurile studenţeşti, sau la Costineşti, Mecca tineretului. Tinerii de atunci habar n-aveau de expresia “ Tragem o băută deseară”. Dacă ieşeau, aveau grijă ca la 21.30 să ceară nota, pentru că la 22.00 toate barurile se goleau. Nici pomeneală de wiskey, puteai comanda bere la halbă, sau la sticla: Ursus fabricată la Cluj, Solca la Dorna sau Gambrinus în Bucureşti. Barurile aveau un semn aparte impus de oficialităţi, aveau doar perdele, fără draperii astfel încât să inhibe orice discuţie conspirativă. Aşa că orice “gură-cască” securist plimbându-se par hazard pe stradă se putea holba în voie la clienţii de la mese. Cele mai mişto chefuri tinerii le dădeau acasă. Aici puteau să se exprime liber, vorbeau, dansau twist şi rock and roll, beau Wiskey şi fumau Kent cumpărate pe sub mână de la cei care aveau medici în gaşcă. Cei care aveau prieteni africani, cei mai mulţi veniţi să studieze medicina, se puteau distra şi cu un joint sau cu câte o linie de coca. Albumele de muzică, filmele la modă, cărţile veneau tot de afara. Se trăgeau pe benzi de magnetofon, alţii scriau de mână tot textul de pe coperte.
Litoralul românesc era apreciat de românul ante-decembrist de rând. Biletele se achiziţionau pe cont propriu, dar de cele mai multe ori prin sindicat. În staţiune puteai face hidrobicicletă, bowling, aveai cluburi de noapte şi spectacole de varietăţi. Discotecile pe valută erau interzise românilor, care inventivi şi dornici de adrenalină (bungee jumping sau skyjet) schimbau valută pe sub cearşafurile de pe plajă cu turiştii străini.
Cărţile şi cinematografele erau sursele de relaxare a tinerilor, o evadare din realitatea controlată, îngustă şi fără prea multe posibilităţi de dezvoltare spirituală. Asta pentru ca ele ţineau loc de religie, filosofie, sociologie sau istorie. Până in anii ’70, cinematografele proiectau filme de excepţie. Pe aripile vântului a fost un film cult pentru românii de atunci (1975). Din a doua jumătate a anilor ’70 cinematografele au fost invadate de filmele sovietice, obţinute prin sistem de barter. Multe fime rulau la cinematograf sau la televizor fără generic sau, cu un titlu diferit de cel original, pentru că nu se plăteau drepturi de autor. Unde mai pui ca scenele cu tentă erotică erau cenzurate, astfel că un film de două ore putea dura 70 de minute.
În comunism erau cinematografe în toate oraşele de provincie, chiar şi la ţară rulau filme la căminele culturale. Oamenii se îmbulzeau la film, iar biletul era ieftin, cam 7 lei în raport cu salariile de cateva mii.
Filmul era un prilej de agăţat fata, că doar unde puteai s-o duci? La cinema sau la cofetărie. De pupat, numai după ce se-nchideau luminile. Cofetăriile şi prăjiturile purtau, în special, nume de femeie. Mai ţineţi minte: cofetăria Liliana, prăjitura Margareta? Ce delicios arătau în vitrană şi ce artă la doamna aceea cu bonetă şi şorţ alb să le împacheteze cu hârtie. Cărtile au fost, de asemenea, atinse de cenzura comunistă. Cărţile bune “Cel mai iubit dintre pământeni” se dădeau pe sub tejghea, sau se vindeau cu şpagă, numai cărtile prietenoase cu regimul ajungeau în librării şi biblioteci.
Cenaclul Flacăra este, de departe, cel mai important fenomen de masă din perioada comunistă, un cover după Woodstock-ul american, un refugiu al tinerilor rebeli, care puteau să cânte, să se întâlnească, să schimbe idei pe bune, care nu se temeau să spună adevarurile cele mai dureroase, de la raţia de hrană până la apa caldă care nu curgea aproape deloc prin ţevi. Era libertate de exprimare, chiar dacă Adrian Păunescu, liderul cenaclului introducea în program şi cântece patriotarde, să-nchida gura nomenclaturii. Eminescu şi Bota erau poeţii ale căror versuri au fost puse pe muzică de mari folkişti ca Florian Pitiş, Vasile Şeicaru, Mircea Vintilă, Ştefan Hruşcă. Cenaclul a fost un laborator unde s-a format generaţia care a ieşit pe străzi în decembrie ’89. Toţi purtau blugi pe vremea aia. Blugii au fost idealul vestimentar al întregii generaţii. Prestigul personal era in creştere daca purtai blugi originali, adică dacă aveau etichetă made in, citit de mulţi dintre noi aşa cum se scrie. Toţi ziceam cand eram mai mici, până să deprindem noi fonetica engleză: made in.
Dacă ar fi să alegem încă doua nume înscrise la rezistenţa comunistă şi difuzarea disidenţei, ne putem opri, fără dubiu, la Phoenix şi Europa Liberă. Pheonix au însemnat un fenomen. Au fost interzişi sub pretextul practicării misticismului. Erau nişte dubioşi, prin imagine, muzică şi instrumentele occidentale. Erau singurii muzicieni care la vremea aceea aveau sintetizator. La concertele lor energiile se descătuşau prin sentimentul de libertate şi aplomb transmis. În ’71 la întoarcerea lui Ceauşescu din Coreea, acesta îşi propune să stopeze, prin celebrele teze, orice influenţă occidentală în artă. Arta trebuia să fie de inspiraţie folclorică şi patriotică. Nicu Covaci îşi aminteste “ Vrei folclor, îţi dăm noi folclor!”. Prin urmare, Phoenix îşi schimbă stilul, abordând un gen nou, un mix între muzica străveche şi soundul modern susţinut de instrumentele specifice rock-ului.
Europa Liberă a însemnat relatarea cu exactitate a realităţii din ţară de la mii de kilometri distanţă. Având sediul principal la Munchen, transmiţând pe unde scurte, Europa Liberă era ascultată cu urechea lipită de radio, din cauza bruiajelor. Românii ascultau muzică occidentală şi informaţii netrunchiate de propagandă: persecuţii şi procese politice, demonstraţii muncitoreşti, evenimetele primelor zile de revoluţie de la Timişoara, dar cu casele zăvorâte, pentru că erau oricând pasibili de pedesapsa penală. Alături de ascultători, redactorii erau şi ei în pericol. Securitatea plănuia acţiuni de lichidare a acestora prin bătăi cu bestialitate în plină stradă, înjunghieri în parcări, culminând cu atactul cu bombă de la sediul Europa Liberă din ’81. Europa Liberă a însemnat un instrument vital de comunicare cu poporul în momentele critice, o voce care a răzbit dincolo de zidul gros al comunismului.
Publicitatea înainte de ’89 era într-o gaură neagră. Singura formă de reclamă erau sloganurile educative care te-nvăţau de mic să mănânci peşte să ai mintea bună, să bei lapte să ai dinţi puternci, să mănânci fructe şi legume că au vitamine. Reclamele erau descrise foarte sec, magazinele erau descrise generic: “confecţii şi încălţăminte pentru femei, bărbaţi şi copii”, pentru că totul se reducea la a prezenta cât mai simplu produsul sau serviciul: Azi la CEC un leu depui, mâine leul face pui, Băutura ideală este apa minerală, Asigurându-vă la ADAS mobilierul şi bunurile casnice, daţi dovadă de spirit gospodăresc şi prevedere. La capitolul remember putem trece şi sloganurile ceva mai şlefuite: Obrazul subţire cu Gerovital se ţine, Vreţi să cuceriţi femeia? Folosiţi săpunul Cheia! sau Vreţi să deveniţi bărbaţi? Consumaţi ţigări Carpaţi!
Reclamele atât de îmbâcsite de ideea măreţelor realizări ceauşiste erau de-a dreptul absurde: o fabrică de ciorapi îşi celebra îndelunga sa istorie, explicând într-un copy interminabil că, dacă ar alinia toate şosetele produse, ar obţine o distanţă egală cu cea de la Pământ la Lună.
Succesul teoriei occidentale a retromarketingului – când oamenii se refugiază în amintiri despre vremuri mai liniştite şi despre produsele care i-au înconjurat – nu poate fi aplicată în mod identic la noi. Sunt, însă, mărci care au exploatat cu succes capitalul comunist (Napoca sau cum să scoţi caşcavalul gros din iaurtul cu fructe), altele s-au modernizat (Kandia, Magura), altele au speculat nostalgia trecutului Dero. Cei mai frumoşi ani.
Hai să facem un test, este simplu şi interactiv ! Tu câte nume de produs din communism ştii? Închizi ochii şi spui: Dacia, APACA, Eugenia, Rom, Farmec. Desigur ştii mai multe ! Dacia este compania românească de autoturisme “proprietate personală” care probează trecerea de la mândria naţională la succesul internaţional. APACA, fabrica de confecţii cu ştaiff din vremea lui Gheorghiu-Dej funcţionează azi vizavi de Leu. La depozitele APACA poţi găsi azi costume de calitate superioară, la preţuri decente. Eugenia, cea mai ieftină femeie, cum obişnuiau să glumească bărbaţii, şi-a îmbunătaţit ambalajul, aroma şi consistenţa cremei, iar producătorii vor s-o ducă în direcţia bio, s-o scape de E-uri şi coloranţi. Reclamele Rom Tricolor, în care printre personaje era chiar Ceauşescu, i-au determinat pe consumatorii de ciocolată să prefere Rom Tricolor. Sub sloganul Senzaţii tari româneşti (din 1964), ciocolata a devenit un simbol autentic românesc. Durabilitatea mărcii Farmec stă în tradiţia de peste un secol din industria cosmetică. Fetele îşi amintesc şi astăzi de lăptişorul de matcă Doina aşezat de mama pe suportul de lângă oglinda din baie.
Altele mărci ne fac pur şi simplu să tresărim. Doamne, cât de mici mai eram când mestecam guma Turbo, sau când mâncam Cavit, Bonibon şi îngheţata Polar la pachet sub formă de unt. Doamne, câte veri în care ne jucam cu cheia prinsă de gât, în care bunica ne pregătea limonadă din apă, zahăr şi sare de lămâie, câte ierni au trecut în care îl aşteptam pe Moş Gerilă şi confecţionam ghirlande din hârtie glasată lipită cu pelicanol, ce minte puţină să fi avut când rupeam paginile din almanahuri cu figurile dragilor tovarăşi, sau când îi desenam pe aceştia făcând porcării sexuale.
Au trecut… au trecut şi gata. Să ne întristăm sau să zâmbim ? Nu ştiu…
articol de Gabriela Chivu
Comentarii recente