Interviu cu Radu Mihaileanu: Concertul e un film medicament

Aţi părăsit ţara în urmă cu 29 de ani, care a fost marele dvs. regret părăsind România şi marea dvs. bucurie întâlnind Parisul?

Regretul era că părăseam o ţară, o limbă, o cultură, familia, fratele, prietenii, o iubită, părăseam tot, îmi lăsam toată viaţa în spate sperând să am o altă viaţă, dar care, în momentul plecării era total necunoscută. Marea bucurie a mea când am ajuns în Franţa a fost mai ales libertatea, pentru că asta îmi lipsea cel mai mult în ţară. Franţa era pentru mine un vis, un paradis, pe care îl cunoşteam din poze, reviste, cărţi poştale şi care părea de neatins, deci, când am ajuns acolo am pipăit visul acesta. Eu plecam dintr-un Bucureşti unde se stingea luminina pentru că nu exista electricitate, care noaptea era scăldat în beznă şi ajungeam într-un Paris ca un basm, era iarnă, Parisul era scăldat în mii de lumini şi totul părea desprins dintr-un vis…

Dragostea pentru film s-a născut în ţară sau la Paris?
Eu eram îndrăgostit de teatru şi aş fi vrut să fac o şcoală de regie de teatru la Paris. Din păcate acolo nu exista aşa ceva şi nu există nici în ziua de astăzi. Aşadar, nu am avut încotro şi am făcut o şcoală de regie de film, gândindu-mă eu că tot la teatru mă voi întoarce după aceea. Îmi plăceau filmele, mă uitam cu sete la filme şi în special la cele ale lui Charlie Chaplin dar nu mă imaginam niciodată făcând eu însumi film.

Când s-a produs prima dvs experienţă în lumea celei de-a şaptea arte?
Primele filme le-am făcut în şcoală şi a fost fermecător pentru că mi se părea că mă apropii eu însumi într-un fel de stilul lui Chaplin. Primele mele filme au fost comedii burleşti asemănătoare cu ale lui şi pe subiecte politice, pentru că mă urmărea politica, fiind un om scăpat din dictatură. După ce am terminat studiile am făcut scurt- metraje pentru a-mi câştiga existenţa. Aveam o casă de producţie de scurt-metraje dar nu erau de creaţie, erau pur şi simplu pentru a câştiga bani.

Credeţi că dacă aţi fi rămas în România destinul dvs profesional ar fi fost altul?
Pentru mine nici nu s-a pus problema să rămân în ţară pentru că sufeream foarte tare că nu puteam spune ce gândeam. Simţeam că mă sufoc din acest motiv iar tatăl meu îmi spunea mereu că o să termin în închisoare pentru că sunt nebun. Aveam pe atunci o trupă de teatru cu care jucam în universităţi fără aprobare, şi bineînţeles că ce jucam era pe teme politice, deci, la un moment dat m-ar fi prins. Aşadar, nu îmi pot imagina cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi rămas în ţară.

În ultima vreme se spune că cinematografia românească duduie. Cum percepeţi fenomenul cinematografic românesc de acolo, de la Paris?
Cred că într-adevăr în momentul de faţă cinematografia românească e una dintre cele mai puternice din lume şi o dovedesc premiile şi încasările pe care le au filmele româneşti în lumea întreagă. E o generaţie, de fapt, nu numai o generaţie, e un nou val, pentru că am urmărit şi scurt-metrajele care se fac în România şi am văzut şi ce vine din spate, chiar dacă ei nu vor să se recunoască ca făcând parte dintr-o şcoală sau dintr-un val. Sunt în momentul de faţă 4 sau 5 ţări cele mai creative şi mai productive în domeniul cinematografiei recunoscute şi apreciate de toată lumea. Printre ele se află Israelul, Iranul, Coreea, Taiwan şi bineînţeles România.

Care ar fi explicaţia?
Cred că în cazul României motivul e dictatura ceauşistă care a fost atât de puternică încât a „îmbogăţit” fibra creatoare, care exista oricum la români, dar care a fost înăbuşită mult timp mai ales în cinematografie. După aceea a fost necesară o perioadă de digerare a dictaturii şi a libertăţii pentru că generaţia lui Piţa, Danieliuc, cei care au lucrat şi înainte era un pic debusolată pentru că nu ştiau ce să facă cu libertatea. Înainte erau obişnuiţi să găsească limbaje care să ocolească cenzura, acum trebuiau de pe o zi pe alta să schimbe limbajul, să se obişnuiască cu libertatea. A trebuit o perioadă de 10 – 15 ani ca să vină această nouă generaţie din care fac parte Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu, Caranfil şi să ţâşnească şi să-şi dea frâu liber. Între timp s-a format şi o industrie cinematografică în care şi-a făcut loc şi o generaţie de producători, nu numai de autori.

Cărui gen de public se adresează filmul dvs. Concertul?
Despre „Concertul” nu aş zice că e un film simplist făcut „pentru plebe”, dat fiind faptul că e un film comercial, pentru că aşa am vrut să fie, o comedie uşurică, pentru că are şi o lectură mai profundă asupra istoriei omenirii şi asupra istoriei ţărilor din est. E un film care se adresează tuturor generaţiilor. Şi la Paris şi în Belgia unde este acum pe primul loc în box-office, am văzut şi mulţi puşti de 11 ani care au venit la film dar şi bătrânei de 70 de ani. Cred că fiecare are ceva de învăţat din acest film.

Care ar fi elementul comun al celor trei mai cunoscute filme ale dvs în România: Trenul vieţii (1998), Va, vis et deviens (2005) şi Concertul?
Există un element comun şi aş adăuga la această listă şi primul meu film „A trăda”. În toate aceste filme se regăseşte acea impostură pozitivă, cum îmi place mie să o numesc şi care constă în faptul că personajele principale trebuie să mintă ca să supravieţuiască sau ca să aibă o viaţă mai bună. O numesc pozitivă pentru că aceste personaje, dacă nu mint, nu au altă cale. Acest lucru vine inconştient din viaţa mea personală. Tatăl meu care avea un nume foarte evreiesc a fost arestat, deportat în lagăr, a evadat, şi, ca să supravieţuiască şi-a făcut o carte de identitate falsă sub numele de Ion Mihăileanu. Aceasta a fost prima impostură pozitivă din viaţa mea şi eu am moştenit povestea şi această identitate. A doua impostură pozitivă din viaţa mea s-a produs în momentul când am fugit din ţară. Nu aş fi reuşit dacă nu aş fi minţit că plec pentru două săptămâni, în vacanţă la bunicul meu în Israel. Aşa am reuşit ulterior să ajung în Franţa. Inconştient în filmele mele intervine această minciună care pentru mine e un element dramatic. Prin minciuna dusă intim de un personaj sau de mai multe personaje am un element dramatic care mă interesează şi un raport între povestea mică şi povestea mare, adică povestea furnicii care e omul şi povestea umanităţii care, vrând, nevrând ne influenţează.

Subiectul filmului Concertul e inspirat din realitate. Cum a ajuns această poveste să fie pusă pe peliculă de dvs?
Au fost două etape în construirea subiectului. Primul element a fost un fapt divers relatat în ziare, cum că, în anul 2001, o falsă orchestră a Balşoiului s-a dus să concerteze la Hong Kong. Impostorii au fost prinşi şi nu au apucat să facă concertul. Doi autori francezi au citit această poveste în ziar, au făcut un rezumat de vreo 30 de pagini al poveştii, l-au adaptat la Paris şi mi l-au propus. Cei doi nu ştiau mai nimic despre comunism, despre cultura slavă şi despre cum e să trăieşti într-un astfel de regim, aşa că, le-am zis că păstrez doar o frază din toată povestea: „o falsă orchestră a Balşoiului la Paris”, restul arunc şi rescriu toată istoria aşa cum simt eu. Ei au fost de acord, eu l-am luat pe prietenul şi co-scenaristul meu Alain-Michel Blanc şi am plecat la Moscova, unde ne-am documentat pe subiect şi am rescris povestea adăugând detaliile unui alt fapt divers pe care l-am aflat acolo, şi anume, că, în anii `80 Brejnev i-a dat afară pe toţi evreii din orchestrele ruseşti şi că un dirijor, care nu era evreu (Evgheni Svetlanov) s-a opus acestei decizii fiind la rândul său dat afară. Acesta şi-a continuat însă cariera de dirijor plecând în Occident şi având o carieră strălucită, spre deosebire de protagonistul din „Concertul” care decade.

Credeţi că succesul filmului se datorează şi contextului social în care trăim?
Sunt convins că în condiţiile socio-politico-economice de astăzi filmul se bucură de un plus de succes, pentru că astăzi totul mi se pare sumbru. Cum deschizi televizorul, radioul sau ziarele, totul e tragic. E criză economică, e criză socială, e criză identitară, ecologică, avem impresia că, orice ar face, omul dă greş şi deci, că omul e un animal care şi-a ratat cariera de om. Filmul meu vine într-o perioadă sumbră, în iarnă, când e mai puţină lumină, vremea e mai mohorâtă şi povesteşte că suntem frumoşi, că putem să stăm în picioare, că nu mai trebuie să stăm în genunchi şi să ne aplecăm capul şi că natura umană e totuşi ceva excepţional, că avem o flacără înăuntru şi că trebuie să avem încredere în flacăra şi în muzica asta care este în noi. E un film medicament. La Paris am remarcat că oamenii ieşeau fericiţi de la film şi păreau că şi-au recăpătat într-un fel stima faţă de ei înşişi. Cine nu are nevoie astăzi să-i spui: „tată eşti frumos şi eşti capabil de lucruri incredibile!”?

Aţi adus-o în acest film pe Melanie Laurent, noua muză a lui Tarantino. A fost greu de convins?
Nu, dimpotrivă, o cunoşteam cât de cât pe Melanie iar apariţia ei în filmul lui Tarantino s-a datorat în mare parte apariţiei din Concertul pentru că producţia mea va fi difuzată în America prin intermediul firmei lui Harvey Weinstein, producătorul exclusiv al filmelor lui Tarantino. Aşadar la recomandarea lui Harvey, Tarantino a urmărit câteva imagini din ce filmasem noi pentru „Concertul” şi aşa a ales-o pe Melanie pentru Inglourious Basterds. Acum Melanie a devenit o vedetă internaţională şi filmeaza deja un alt film în America.

Aţi cooptat-o în acest film şi pe Maria Dinulescu, cum vedeţi viitorul Mariei Dinulescu în cinematografie?
E o actriţă excepţională am descoperit-o în California Dreamin` unde a fost extraordinară şi atunci mi-am zis că sper să lucrez cu ea. Ulterior am întâlnit-o întâmplător când eram în pregătiri pentru Concertul şi mi- a zis: „joc orice într-un film de-al tău”. A văzut scenariul filmului şi mi-a propus să joace mireasa deşi era un personaj fără replică, fără nimic special, a acceptat doar pentru că a vrut să fie în acest film. Maria va fi megastar, şi pe ea încep să o sune americanii, francezii, sunt sigur că va face o carieră internaţională.

Care este elementul de care sunteţi cel mai mândru legat de acest film?
Sunt ataşat de tot filmul, dar, după cum scrie presa, se pare că ce va rămâne e concertul, secvenţa finală, pentru că aici sunt atâtea elemente inovatoare încât va rămâne în istoria cinematografiei. Concertul acesta mi-a luat şase luni de zile, în care s-a muncit enorm: Melanie a învăţat trei luni să cânte la vioară, dirijorul a învăţat 6 luni de zile să dirijeze Ceaikovski, operatorul s-a confruntat şi el cu zeci de probleme, muzicienii extraordinari de la Iaşi au trebuit să se adapteze situaţiei deşi nu făcuseră film în viaţa lor, filmarea secvenţei cu trei aparate într-un timp scurt, muzica pe care am montat-o, efectele speciale, niciodată nu se făcuse înainte efectul cu mâna stângă care s-a pus în mod artificial pe corzile viorii, pentru că nu e mâna lui Melanie cea care se vede în film, toate acestea, mă îndreptăţesc să cred că e o secvenţă unică pe care în mod sigur nu o voi mai repeta.