Filmul “O lume albă, albă/ Beli, Beli Svet” al regizorului Oleg Novkovic, unul dintre cei mai importanti cineasti sarbi, va avea premiera in cinematografele de la noi pe 29 iulie. Descris de acesta ca fiind “o tragedie modernă, o poveste despre fatalitate, păcat, destin și sacrificiu” filmul poate reprezenta in acelasi timp o tema de meditatie pentru fiecare dintre noi asupra propriului destin. Daca va place filmul european, daca sunteti de parere ca Beli, Beli Svet poate fi o productie pe gustul vostru si mai ales daca doriti sa va… pregatiti suplimentar pentru vizionarea acestui film, iata mai jos o serie de lamuriri pe care le-a oferit Oleg Novkovic despre pelicula in discutie si care au ajuns la noi prin intermediul Transilvania Film:
Oleg Novkovic despre Bor, locul in care se petrece actiunea din O lume albă, albă:
Pentru mine, Bor este un loc fascinant. Se află în sud-estul Serbiei și este înconjurat de un peisaj minunat, de pădure, un lac mare, seamănă cu cea mai frumoasă stațiune. Chiar există una în apropiere. Dar nu ai merge niciodată să-ți petreci vara acolo. Fiindcă totul e poluat: apa, aerul, pământul, contaminate, otrăvite pentru mulți ani de-acum încolo.
Bor a fost cea mai mare mină de cupru din această parte a Europei, un simbol al al prosperității industriale. Acum e un oraș pe moarte. Mina funcționează doar parțial și înăbușă orice formă de viață din jurul său cu nori enormi de fum caustic. Simbol al prosperității industriale, a ajuns un oraș contaminat pe punctul distrugerii, plin de droguri și cu oameni care trăiesc la marginea existenței, fără slujbe și fără aer respirabil.
Este o realitate devastatoare, dar pentru mine este și un simbol al viitorului post-industrial, același peste tot, în Rusia, în America, în China sau în Serbia. Un monument murdar al vremurilor care au trecut. Și nimeni nu știe ce să facă cu aceste complexe industriale enorme, cu acești oameni rămași fără speranță și fără refugiu.
Oleg Novkovic despre povestea filmului:
Am vrut să explorez o tragedie modernă, o poveste despre fatalitate, păcat, destin și sacrificiu. Este povestea unui bărbat care comite cea mai îngrozitoare crimă fără a o ști, la fel ca Regele Oedip. Este povestea unei Mame care își vede iubitul îndrăgostindu-se de versiunea ei mai tânără, propria ei fiică. Este povestea Electrei, care vrea să se răzbune pentru crima și egoismul mamei. Aceste tragedii încă mai au loc, nu doar între regi și regine, ci printre noi. Nu fiindcă așa ne-au condamnat zeii, ci datorită nouă înșine. După cum spunea Fassbinder, “Cu cât lucrurile devin mai reale, cu atât aduc mai mult a mituri.”
Lucrul cel mai îngrozitor și aproape de neconceput este că destinele noastre sunt aceleași acum ca și cu mult timp în urmă, aceleași lucruri se întâmplă iar și iar și ajungem să realizăm că intențiile și dorințele noastre nu coincid cu evenimentele din viața noastră. Că facem lucruri fără să fim în stare măcar să ne imaginăm consecințele faptelor noastre. E un lucru înspăimântător.
Bor are o rată a criminalității foarte ridicată, printre cele mai mari din Serbia. Poate datorită condițiilor extreme de trai, nu știu, dar asta am vrut să abordez: pasiunea oamenilor, dorințele, neînțelegerile și suferința în limitele condițiilor extreme de viață. Focalizarea devine mai clară.
Oleg Novkovic despre muzica filmului:
Muzica este o parte esențială a filmului. Numeam acest film “Tangoul balcanic”, datorită ritmului de tango pe care compozitorul nostru, Boris Kovac, l-a combinat cu melodii balcanice autentice și chiar cu romanțe ungurești. Dar nu este un tango, seamănă mai mult cu o operă deoarece cântecul vine direct din acțiune, este un fel de monolog lung… sau, în final, un cor grecesc.
A fost o adevărată provocare să facem aceste secvențe, deoarece cântecele nu au fost înregistrate în studio, ci în timp real, direct pe platoul de filmare. O provocare și mai mare a fost corul din final. Fiindcă ce auziți la sfârșit sunt mineri din Bor care cântă în realitate, înregistrați pe platou.
Pentru mine este deosebit de emoționant; aceste chipuri autentice, acești oameni adevărați care cântă un “ultim cântec”, cântecul celor uitați și cântecul răzvrătirii. “Și apoi vom veni”… Personal, are o importanță deosebită pentru mine, fiindcă îi știu pe acelti oameni; știu că este cântecul lor.
Oleg Novkovic despre stilul actoricesc:
Majoritatea actorilor din film sunt actori de teatru. Au mai jucat în filme, dar sunt vedete din teatru. Și, cu excepția lui Uliks (Fehmiu), Nebojsa (Glogovac) și Milica (Mihajlovic), care au jucat și în filmele mele precedente, cu restul am lucrat pentru prima oară. Dar am avut parte de o distribuție incredibilă.
Interpretarea este minimalistă, aproape fără lumini, fără machiaj, foarte realistic. Și apoi combini asta cu cântatul, ceea ce e foarte delicat, cântecul care iese direct din acea scenă “neprelucrată”. Niciunul din noi nu știa dacă va funcționa sau nu. Deoarece cântecul este un element stilizat, te poate scoate din scenă, poate opri totul – dar nu a făcut-o. Cred că a fost așa mai ales fiindcă actorii au avut talentul de a transforma cântatul într-o continuare firească a scenei, ca text, nu ca melodie. A fost captivant să fiu martor la felul în care scenele se transformau cu naturalețe în muzică. Asta am încercat să realizăm: interpretare fără interpretare, cântat fără cântat. Nu știu dacă se înțelege când o spun așa, dar asta e de fapt.
Oleg Novkovic despre imagine:
Întotdeauna lucrez cu același director de imagine, Miladin Colakovic. Pentru mine, este un operator extraordinar și mult mai mult decât atât, este un pictor. Îl strig Hopper (Edward Hopper), fiindcă poate să redea momentul, atmosfera din lumină și pericolul din umbre. Am vrut să ating un fel de hiper-realism. N-am avut aproape deloc decoruri. Totul a fost făcut într-un cadru cât mai “natural” – apartament real, clădire reala și foarte puține ajustări.
Și am vrut cadre largi cu Bor, foarte largi, astfel încât oamenii și actorii aproape că se pierd uneori în cadru. Apoi am vrut chipuri, prim-planuri cu actorii, dar și cu oameni adevărați de pe strădă. Am vrut ca uneori actorii să se piardă în viața adevărată de pe stradă.
Cînd eram în căutare de locații, Miladin a făcut câteva fotografii incredibile cu Bor. A instalat fotografii mărite cu orașul și am făcut o expoziție în Bor înainte să începem filmarea. Am vrut să le arătăm locuitorilor din Bor cât de excepțional ni se pare orașul lor. Cu frumusețea și tristețea degradării lui. A fost un moment emoționant.
Am lucrat cu peste 500 de figuranți, toți locuitori din Bor, unii chiar prieteni de-ai mei, pentru că am petrecut mult timp aici pe vremea când am realizat un documentar despre Bor. Am legat prietenii frumoase. Cred că erau mândri că facem un film în Bor. Că nu au fost uitați sau reduși la un titlu scurt în știri. Au devenit deodată vizibili și reali.
Oleg Novkovic despre oamenii și poezia filmului O lume alba, alba:
Cred că cele două lucruri care m-au provocat cel mai tare să-l fac așa cum l-am făcut au fost oamenii din Bor și sensibilitatea poetică a Milenei (Markovic, scenarista), lirismul ei.
Am făcut împreună cu Milena un documentar în Bor, “Opera minerilor”. Am trăit câteva luni în Bor, în timp ce Milena punea în scenă un spectacol de amatori, “Opera de trei parale” a lui Brecht cu oameni din Bor, majoritatea șomeri din minerit și familiile lor. Am filmat un documentar despre asta, despre repetiții, viața noastră și lucrurile pe care le-am întâlnit în Bor. Au călătorit cu acel spectacol peste tot în Serbia. A ieșit bine.
Cred că aceea a fost inspirația, schița pentru tabloul mai mare care este “O lume albă, albă”. Am ajuns să cunoaștem orașul, oamenii, viețile lor, sărăcia cu toată poezia ei. Dramele, pasiunile și tot despre ceea ce cântă. Există un cântec pe care i-l cântă Milenei doi dintre prietenii noștri, înainte de plecarea ei după terminarea documentarului. Spune ceva de genul: ” Milena, fetițo, pleci acum și ne vei uita, dar noi pe tine niciodată.” Dar nu i-am uitat. Nu am fi avut cum. Oamenii din Bor, chipurile oamenilor pe care i-am cunoscut în Bor – m-au urmărit. Trebuia să mă întorc. Trebuia să mă întorc și să le spun povestea, opera. Fiindcă, dacă mă gândesc acum, documentarul a fost mai mult decât o schiță pentru O lume albă, albă, acest film este opera minerilor: marea poveste de dragoste și damnare.
Deoarece documentarul a fost ceva ce am făcut pentru noi. Nu l-am distribuit deloc. L-am arătat prietenilor la noi în sufragerie, iar prietenii noștri l-au arătat prietenilor lor, dar cumva a crescut, a căpătat notorietate prin aceste “proiecții private” – într-o asemenea măsură încât a ajuns să fie proiectat pentru public în cadrul October Salon, o bienală internațională de artă vizuală din Belgrad. Dacă stau să mă gândesc, există ceva în acele cadre intime, drama descoperirii. Dar cred că a fost autenticitatea acelor chipuri și povești cea care a atras publicul. Autenticitatea locului și lirismul scriiturii Milenei. Milena este dramaurg și poet, extrem de cunoscută și apreciată în Europa. Scenarii scrie doar cu mine. Este cea de-a doua colaborare a noastră (prima a fost Tomorrow Morning).
A fost o provocare, fiindcă eu am nevoie de multe versiuni (cred că am făcut vreo 15 pentru O lume albă, albă) ca să înlătur totul și să obțin acel realism abil, să ating esența, să ajung la miezul problemei și să reușesc să păstrez lirismul la finalul acestui proces.
E ca și cum ai ciopli o săgeată, subțiind-o până devine suplă și netedă.
Imaginați-vă scena ca pe o săgeată, un lanț de acțiuni care vă conduc la final către acest frumos vârf de săgeată ascuțit și strălucitor. Aceasta e scena după cioplire: o săgeată suplă foarte ascuțită înspre vârful său strălucitor care este cântecul, melodia, iar acel vârf al săgeții te lovește direct în inimă.
Oleg Novkovic despre publicul caruia i se adreseaza O lume alba, alba:
Păi, femeile. Femeile sunt ținta. Pentru că e o poveste mare. Femeile iubesc poveștile. Pentru că e o poveste tragică. Iar femeilor le place să plângă. E catartic. Așa că aș zice cherchez la femme.
Dar este, în același timp, un film despre Orișicine, fiindcă nu are eroi și țintește la Orișicine. Este o poveste de când lumea, lupta unui om cu propriul destin, cu el însuși, cu împrejurările.
Și este o poveste universală, potrivită pentru orice om – cu excepția poate a tinerilor sub 18 ani, deoarece poveștile serioase pot tulbura. Copiii nu ar trebui să cunoască realitatea prea devreme, ca în povestea noastră. Cred că filmul ar trebui să primească ratingul N15.
O lume albă, albă / evaluat N17… sună potrivit, când te gândești la lumea în care trăim astăzi, de multe ori atât de perturbatoare, încât copiii nu ar trebui să aibă acces la ea. Nerecomandată minorilor. Sună aproape ca o metaforă… sau ceva în genul… Milena ar ști cum să o spună mai bine. Ea e experta în figuri de stil. Eu sunt doar un regizor… Un documentarist, dacă vreți…
Comentarii recente