Paris, Paris…

Cum sa nu visezi sa vizitezi Parisul cand citesti, auzi, asculti muzica, te uiti la filme turnate acolo si totul pare de vis. Pana si cerul, citeam undeva, are o culoare speciala, e de un albastru unic in lume, si suna parca… ciudat. Doar e acelasi cer peste tot in lume, nu? Si asa… ani de zile pana ajungi acolo, visezi. La o alta lume de care s-au indragostit toti artistii planetei, unde dragostea pluteste in aer, unde romantismul e la el acasa, unde luminile stralucesc mai intens ca in oricare alt colt de lume. Si visezi… Te imaginezi la o terasa in aer liber, savurand o cafea si un croissant, undeva in Cartier Latin, ascultand muzica frantuzeasca atat de sentimentala si de vie si privind relaxat la cheile Senei. Si pare… ca e tot ce iti poti dori, sa stai relaxat, si sa privesti un oras ca un muzeu, in care toate cladirile par „suspecte” ca ar fi celebre. Si in final ajungi acolo… Si… ca de obicei cand te astepti ca totul sa fie perfect, apar surprizele. Realizezi ca Parisul e o mostenire colosala lasata pe mana unor nepoti risipitori. Pentru ca orasul, cel descris in cartile de franceza, e chiar asa, e uimitor de frumos si intimidant. Te face sa te simti mic si insignifiant la Notre Dame de Paris, la Turnul Eiffel, la Palatul Elysee, la Louvre si in fata tuturor cladirilor impozante si opulente pe care Parisul le-a primit mostenire de la… istorie. Stradutele inguste si pitoresti, bulevardele largi ca celebrul Champs Elysees, toate te fac sa exclami in spiritul tipic frantuzesc de care tocmai te-ai molipsit un O- la –la plin de patima. Si apoi cobori in celebrul Metropolitan si simti mirosul greu, coplesitor de greu si ametesti de-a binelea in labirintul lor, construit parca in gluma pentru a te face sa te ratacesti, de vreun arhitect ghidus, si aerul Parisului se schimba brusc si se transforma intr-un cosmar. Statiile de metrou, suprapuse pe doua sau trei niveluri reprezinta marea provocare pentru turistul care, tocmai a parasit vreun obiectiv turistic de mare importanta si a fost fascinat de maretia civilizatiei franceze si care acum, cufundat in metroul inghesuit trebuie sa se orienteze stresat spre urmatoarea destinatie. Pe langa faptul ca mirosul metroului si mizeria de acolo iti provoaca o senzatie de sufocare, te mai loveste ghinionul sa treaca pe langa tine vreun parizian nespalat mirosind „profund” a transpiratie acra si atunci te gandesti ca cei de acasa cu o impresie proasta despre relatia distanta pe care o au francezii cu igiena, aveau dreptate. Treci peste si –ti vezi de vizitele tale prin maretul Paris, si incerci atunci, pentru prima oara de cand ai ajuns acolo, primul dor de tara, parca la noi, era mai curat. Si te umfli tantos in pene, te gandesti ca esti roman, si ca nu e asa de rau in fond si la urma urmei sa fii in pilelea acestui personaj mioritic care viziteaza Parisul si critica, slava Domnului are ce critica. In fond avem si noi obiective marete pe-acolo, o casa a poporului, un palat ghica, un stavropoleus, un cotroceni, o casa presei libere, o statuie a aviatorilor, un muzeu al satului, dar nu s-a gandit nimeni sa faca brelocuri si magneti de frigider cu ele, cum s-au gandit francezii sa faca cu toate cladirile lor celebre. Imi vine sa ma intreb de ce. Dar nu o fac pentru ca probabil, la asta trebuie sa se gandeasca ministra noastra a turismului. De ce la Turnul Eiffel se vand brelocurile cu turnul, cum se vand la noi covrigii de Buzau iar la noi, in jurul celor mai importante obiective turistice nu e nici urma de comert? De ce? Pentru ca noi suntem saraci si ei sunt bogati. Pentru ca la ei marile magazine sunt pline de marfuri variate si clienti insetati sa cumpere iar la noi magazinele sunt sarace in oferta si goale in ceea ce priveste cumparatorii. Pentru ca la ei gasesti lucruri frumoase la preturi rezonabile si-ti vine sa cumperi iar la noi gasesti lucruri oribile la preturi exagerate si-ti vine sa pleci la Paris. Ceea ce am si facut si promit sa mai fac. Acolo zilele sunt mai frumoase…
28.10.09